1. Cât de mult ne iubește Dumnezeu

   -«Părinte, cât de mult ne iubește Dumnezeu»? Am fost odată întrebat de o tânără mamă care avea trei copii mici.

   Din conversația pe care am avut-o cu ea, mi-am dat seama că era o fată foarte simplă, smerită și bună, care avea o mare dorință de a-L iubi pe Dumnezeu cu toată puterea inimii sale. I-am spus:

   -«Dacă tu, dar și noi toți, vrem să aflăm cât de mult ne iubește Dumnezeu, mai întâi trebuie să aflăm cum ne iubește Dumnezeu. Abia atunci vom ști cât de mult ne iubește Dumnezeu. Tu, copilul meu, cât de mult îți iubești copiii?» 

   «Îmi iubesc foarte mult copiii!», a răspuns. «Sunt toată viața mea! Nu există nicio măsură care să măsoare cât de mult îi iubesc. Credeți-mă, stimatul meu părinte, că, dacă spun că-i iubesc de la pământ până la cer, mi se pare că o să mint, pentru că-i iubesc și mai mult!»

   «Te cred, copila mea», i-am spus. «Toate mămicile, și mai ales toate mămicile de bebeluși, așa își iubesc copiii. Îi iubesc atât de mult încât sunt gata să-și dea viața pentru ei atunci când este nevoie! Nu-i asa? Nu ați observat că și animalele atunci când devin mame și nasc, nu lăsă pe nimeni să le atingă puișorii și îi apără!»

    -«Acest lucru este adevărat, dragul meu părinte! Aș putea chiar să-mi dau viața pentru copilul meu, dacă ar fi nevoie!»

    Am fost mișcat de răspunsul acestei tinere mame și i-am spus:

    -«Ce dragoste minunată este iubirea maternă! Este singura iubire care are în ea un sacrificiu adevărat. Este singura iubire care seamănă cu iubirea lui Dumnezeu Tatăl nostru! Este iubirea care a făcut pe Dumnezeu să vină pe pământ ca Mamă, să sufere și să fie răstignit pentru noi, ca să ne elibereze de robia păcatului!»

   Am văzut în ochii tinerei fete două lacrimi prețioase de dragoste, curgându-i pe față și am fost tare mișcat.

   -«Cum ne iubește Dumnezeu, părinte?» m-a întrebat plină de agonie.

   -«Ca o Mamă, ne iubește Dumnezeu. Așa cum o mămică își iubește pruncul, așa ne iubește și Dumnezeu! Ca pe pruncii Săi ne iubește!

   Acela vrea să fie pentru noi cea mai dulce Mamă din lume și noi să fim pruncii inimii Sale.

   Am întrebat-o: Părinții care ne-au născut ne-au dat doar trupul. Dar cine ne-a dat sufletul nostru nemuritor? Părinții noștri sau Dumnezeu Creatorul nostru?

   -«Dumnezeu», mi-a răspuns ea.

   -«Deci dacă pe părinții care ne-au născut și ne-au dat doar trupul, îi numim cu cele mai dulci cuvinte, «mamă» și «tată», pe Dumnezeu care ne-a dăruit ceea ce avem mai de preț, adică sufletul nostru nemuritor, care este superior trupului, cum ar trebui să-L numim?

   Nu ar trebui să-L numim Tată? Nu ar trebui să Îl simțim ca fiind Mama sufletului nostru?»

   -«Nu m-am gândit niciodată la asta, dragul meu părinte. Aveți dreptate. De astăzi așa Îl voi numi și îi voi învăța și pe copiii mei să-L numească așa: Mamă și Tată al sufletului lor».

* * *

   Da, copiii mei, Dumnezeu este pentru noi oamenii adevăratul Tată și Mamă a sufletelor noastre.

   De aceea nu trebuie niciodată să uităm că, dacă Dumnezeu Tatăl nostru este Împăratul întregii lumi, noi suntem prinții Lui!

   Există într-adevăr cinste și slavă mai mare pentru noi, oamenii, decât să fim copiii iubiți ai lui Dumnezeu și ca El să fie Tatăl și Mama noastră?

   Dragostea Lui dumnezeiască pentru noi este atât de mare încât nu există nicio măsură care să o măsoare!

   Dacă toate mamele lumii s-ar aduna, pentru a-și uni iubirea într-o mare și puternică dragoste maternă, totuși iubirea lor ar fi foarte mică în fața iubirii infinite pe care Dumnezeu Tatăl o are față de noi!

   Noi, oamenii, nu suntem o simplă creație a lui Dumnezeu, ca toate celelalte creații ale Lui. De aceea și felul în care ne-a creat este complet diferit.

   Pentru orice altceva «a zis să se facă și s-au făcut». Adică, prin singura Sa poruncă, a făcut tot ce vedem pe pământ și în cer. Dar cu noi, oamenii, spune Sfânta Scriptură, s-a ocupat complet personal.

   El ne-a făcut astfel încât să fim și materie și duh. Materia să fie perisabilă și temporară, în timp ce duhul să fie intangibil, indestructibil și veșnic.

   Așa că a luat mai întâi pământ de pe pământ și a făcut minunatul și unicul în înțelepciune, pieritorul trup uman, care după moartea noastră redevine pământ.

   După ce Dumnezeu a terminat trupul uman, care este latura materială a omului, a trecut [la crearea] sufletului, care este latura spirituală a omului.

   Ceea ce a făcut după aceea Dumnezeu omului, a fost ceva ce s-a întâmplat pentru prima dată în toată creația!

   Dumnezeu a stat în fața trupului omenesc, pe care tocmai îl crease, și l-a privit cu tandrețe, dragoste, ca un părinte. Apoi a suflat în el Suflarea Sa dumnezeiască, adică Duhul Sfânt, punându-și astfel sufletul Său nemuritor în el.

   Din acel moment, sufletul uman este lucrul cel mai prețios și superior din toată creația universală a lui Dumnezeu.

   În felul acesta s-a încheiat creația omului. O creație, care numai în materie, adică trupul material, era o creație, pentru că Suflarea Lui nu era creație. Este Duhul Său Sfânt, care nu este o creație.

   Prin Duhul Sfânt pe care Dumnezeu l-a pus în noi, omul se distinge de toate celelalte creații ale lui Dumnezeu.

   Dar punând în noi Suflarea Sa dumnezeiască, am putea spune, așa cum spunea un sfânt ascet, că Dumnezeu ne-a «născut»! El nu ne-a creat pur și simplu, ci ne-a «născut»!

   De aceea este numit «Tatăl» nostru! De aceea, atunci când ne rugăm, el vrea să-l numim «Tatăl nostru…», adică «Părintele nostru»!

   Cuvintele «tată», «mamă» și «copil» sunt cuvinte care caracterizează o strânsă relație familială de dragoste între aceste persoane, motiv pentru care atunci când îl numim pe Dumnezeu Tatăl nostru, automat devenim familia Lui!

   Dumnezeu vrea ca noi toți să știm că El este adevăratul Tată și Mamă al sufletelor noastre și noi toți suntem fii și fiicele Lui! Prinții și prințesele Lui!

   De aceea vrea să știm cu toții, nu doar cât de neînfinit ne iubește, ci și că ne iubește și ne adoră precum cea mai dulce mamă din lume!